Limba româna este o limba romanica, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similaritati cu limbile franceza, italiana, spaniola, portugheza, catalana si reto-romana.

Este general acceptata ideea ca limba româna s-a format atât la nord cât si la sud de cursul inferior al Dunarii, înaintea sosirii triburilor slave în aceasta zona. Limba româna vorbita în nordul Dunarii, în România si Republica Moldova, este deseori numita limba dacoromâna sau dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est, insa opinia ca idiomurile aromân, meglenoromân si istroromân ar fi limbi aparte si nu dialecte ale limbii române nu este acceptata de majoritatea comunitatii stiintifice a lingvistilor romanisti. Din însasi cercetarea materialului lingvistic din cele patru dialecte reiese fara putinta de tagada ca nu poate fi vorba nici de „produsul” a doua sau mai multe popoare diferite (cum au impresia unii comentatori si cercetatori ai aromânilor), încît poate fi avansata cel putin ipoteza originii aromânilor în acelasi teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetatorii Skok si Jirecek. Cei mai multi lingvisti romanisti considera aceste trei idiomuri a fi dialecte ale aceleiasi limbi:

• aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbita pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia si România, unde exista importante comunitati aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune ca despartirea dintre limba aromâna si dacoromâna s-a produs între secolele al IX-lea si al XII-lea.
• meglenita sau meglenoromâna, vorbita pe o arie relativ mica în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede ca meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, si anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemanarea cu limba româna actuala este mai pregnanta.
• istroromâna, vorbita în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croatia, geografic mult mai apropiata de Italia decât România, dar prezentând asemanari evidente cu limba româna. Comunitatea de istroromâni se pare ca exista aici dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru dialecte formeaza asa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o alta limba din acest grup balcanic, a disparut în secolul al XIX-lea). Distinctia dintre dialect si limba este un subiect controversat în lingvistica, si foarte adesea influentat de interese politice. Din acest motiv nu exista un consens în privinta statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numerosi cercetatori, printre care si majoritatea lingvistilor români, sustin ca aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiasi limbi. Alti lingvisti afirma ca este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un mic numar de lingvisti, mai ales din Grecia, sustin teoria potrivit careia limba aromâna nu s-a desprins din limba româna, ci s-a format independent prin romanizarea unei populatii grecesti; aceasta ipoteza este însa criticata de majoritatea lingvistilor, deoarece nu explica o serie întreaga de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotarât enclitic. Originea istroromânei nu este înteleasa în termenii clasici ai latinitatii post-romane si continua sa provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

În timp ce limba româna prezinta toate însusirile unei limbi de sine statatoare cu sanse indiscutabile de a continua sa fie transmisa generatiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite se afla în diferite grade de pericol de disparitie :

• Limba aromâna se afla în cea mai buna situatie, având un numar relativ mare de vorbitori (estimat astazi la circa 700 000), dar duce lipsa de acceptarea ca limba minoritara oficiala, de învatamânt în limba materna, de un organism de reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt bilingvi, cu o proportie îngrijoratoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.
• Situatia meglenoromânei (vorbita în prezent de un numar mic de persoane, între 5 000 si 12 000) si cea a istroromânei (care are sub 1 000 de vorbitori) este în schimb îngrijoratoare, lucru care a determinat UNESCO sa le includa pe lista limbilor aflate în mare pericol de disparitie.

În URSS, limba daco-româna era numita „moldoveneasca“ în documentele oficiale ale autoritatilor sovietice, lucru care a redevenit în vigoare în Republica Moldova si dupa 1992. Cei mai multi lingvisti nu recunosc existenta unei limbi moldovenesti de sine statatoare, desi au existat si voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limba româna si limba moldoveneasca este partial recunoscuta în legislatia republicii Moldova, dar, în ciuda faptului ca termenul româneste pentru limba daco-româna este atestat înca din secolul XVI în toate trei voievodatele Moldovei, Transilvaniei si Tarii Românesti de catre Francesco della Valle si altii, pozitia oficiala a academiei republicii Moldova este ca limba moldoveneasca este o limba abstand (stramoseasca) care a precedat limba româna ausbau (artificiala) : aceasta pozitie este predata în licee si la universitate, aparând si în articolul Moldovan language din Wikipedia anglofon. Limba moldoveneasca a avut codurile proprii mo si mol în cadrul standardului ISO 639, dar ele au fost suprimate în noiembrie 2008